f.rag.ment.e

Ai ascultat vreodata, cu razele soarelui izbind in ecranul calculatorului, o melodie care sa iti miroasa a polaie? Sa iti inghete si umezeasca narile, sa iti dea sentimentul ca in putin timp va incepe o rapaiala intunecata? Amintire a unei veri trecute, amintire a paharelor de votka baute si a tigarilor fumate pe furis pe pervaz, de fiecare data cand caldura innecacioasa a noptii era taiata de cate un dus ce spala strazile, blocurile si oamenii rari si grabiti. Amintire a vocii nou descoperite, o noua obsesie a simturilor; inofensiva, insa, fata de cele de dinaintea ei.


Nu isi dadea seama de ce gandise asta. Obisnuia sa isi repete ca nu gandeste. Ii placea enorm sa existe, el mai mult decat ceilalti, el inaintea celorlalti. Intins pe podeaua camerei, se gasea certandu-se cu Dumnezeu si sperand sa aiba un martor. Pe El nu il putea socoti drept un spectator pentru ca pur si simplu El nu exista. Era doar motivul, oglinda incercarilor sale de a scrie o noua piesa, de a scrie-o jucand-o, in acelasi timp. Voia un jurat in fata autoritatii supreme, oricare ar fi fost aceea care sa ateste ca, macar pentru cateva minute, fusese sincer. Fusese sincer cand dorise sa fie admirat…cand implorase frumusete si libertate. Acel Zi-mi tu ce sa fac!!! a fost primul zgomot ce a detunat in camera dupa multe ceasuri. "Azi e deja maine".
Trezit din starea sa lenesa, spectatorul, perfect ascuns pana atunci in coltul sau preferat, tresari nervos si, cu un zgomot de gheare ce aluneca pe parchet, tasni pe usa, spre lumina.