E vorba de Eu când vreau să fluier, fluier, la premiera căruia am poposit şi noi, ca-ntr-o seară ploioasă (de Florii, nu importă) în care ne întrebam ce să facem sub o asemenea stropitoare.
Sala plină (nu mă aşteptam...but then again...nu mai fusesem la premiere de film, mai fusesem la Studio, însă demult şi fără tragere de inimă, cu încă cinci oameni în toata sala).
Şi cum nu-s critic de film, mă rezum la impresii.
Din capul locului ţin să spun că mi-a plăcut. Nu cum a fost filmat sau cine ştie ce detalii legate de imagine sau de sunet, mi-a plăcut jocul actorilor (le pot zice aşa, cred...statusul de puşcăriaş real a fost înlocuit, pentru unii din film şi pentru un timp, cu cel de actor-puşcăriaş fictiv). Mi-a plăcut sinceritatea. Şi chestiile la care m-a dus cu gândul povestea în sine. Mi-a plăcut George Pistereanu. Eroarea cititorului sau a spectatorului neavizat este, uneori, de a confunda realitatea cu ficţiunea. Pentru câteva momente (m-aş deprecia în ochii zeilor, ca să-mi parafrazez o prietenă, dacă aş spune că tot filmul) am crezut cu tărie că personajul principal este şi el, in real life, un deţinut. Sinceritate. This is striking...more powerful than a lot of Holywood's fighting scenes or carnages.
Reacţiile altora din sală: plictiseală (scene lungi, nu tu împuşcături, nu tu nimic decât un polişist cu capul zdrobit cu un scaun şi o tipă cu un ciob la gât...), dezgust (înjurături. ei, şi? cam aşa e viaţa, mai ales p-acolo) rromi, delincvenţi deci nimic nou (aici se atacă de obicei sufletele patriotice).
Chestii: copilul (nu neapărat fizic vorbind) din familie degradată (sună ciudat, dar las aşa), nevoia de ascultare, hai consiliere (pe mine la asta m-a dus cu gândul chestia cu studenţii de la sociologie...formular inutil, comunicare zero...after all, nu printr-un "fill in the blanks, thank you, good luck!" se rezolvă unele probleme), violenţa, românismele.
Sala plină (nu mă aşteptam...but then again...nu mai fusesem la premiere de film, mai fusesem la Studio, însă demult şi fără tragere de inimă, cu încă cinci oameni în toata sala).
Şi cum nu-s critic de film, mă rezum la impresii.
Din capul locului ţin să spun că mi-a plăcut. Nu cum a fost filmat sau cine ştie ce detalii legate de imagine sau de sunet, mi-a plăcut jocul actorilor (le pot zice aşa, cred...statusul de puşcăriaş real a fost înlocuit, pentru unii din film şi pentru un timp, cu cel de actor-puşcăriaş fictiv). Mi-a plăcut sinceritatea. Şi chestiile la care m-a dus cu gândul povestea în sine. Mi-a plăcut George Pistereanu. Eroarea cititorului sau a spectatorului neavizat este, uneori, de a confunda realitatea cu ficţiunea. Pentru câteva momente (m-aş deprecia în ochii zeilor, ca să-mi parafrazez o prietenă, dacă aş spune că tot filmul) am crezut cu tărie că personajul principal este şi el, in real life, un deţinut. Sinceritate. This is striking...more powerful than a lot of Holywood's fighting scenes or carnages.
Reacţiile altora din sală: plictiseală (scene lungi, nu tu împuşcături, nu tu nimic decât un polişist cu capul zdrobit cu un scaun şi o tipă cu un ciob la gât...), dezgust (înjurături. ei, şi? cam aşa e viaţa, mai ales p-acolo) rromi, delincvenţi deci nimic nou (aici se atacă de obicei sufletele patriotice).
Chestii: copilul (nu neapărat fizic vorbind) din familie degradată (sună ciudat, dar las aşa), nevoia de ascultare, hai consiliere (pe mine la asta m-a dus cu gândul chestia cu studenţii de la sociologie...formular inutil, comunicare zero...after all, nu printr-un "fill in the blanks, thank you, good luck!" se rezolvă unele probleme), violenţa, românismele.
Comentarii
Trimiteți un comentariu