that is why they're called writers

A scrie ,,istoria propriei memorii, cu exactităţile şi scăpările ei, cu minciunile ei care sunt în acelaşi timp adevaruri şi adevărurile ei care nu se pot feri de a fi în acelaşi timp minciuni". (Jose Saramago)

Şi iată încercarea palidă a confesiunii ca literatură de a scăpa de propriul nume:
Poate a scrie despre părţile invizibile, cele pe care ţi le imaginezi într-o situaţie concretă, ideile pe care le ai, mai apoi şi care vin în completarea relatării poveştii respective (relatarea faptului ca poveste, repovestirea poveştii şi tot aşa până ajunge la majoritatea celor cărora te-ai gândit -sau nu- să le-o spui).
Zile care par absolut fabuloase, cu zeci de ,,faze" de diverse facturi dar care, bineînţeles, se uită sau se transformă în ceva şi mai fabulos sau obscur ori pur şi simplu banal.
Schimbul de memorie adus în poliloghie doar de dragul aberaţiei. Iluzie ce-mi pare fascinantă şi, uneori, posibilă (uitându-i ,,statutul"). Privind un oarecare ins şi încercând un scenariu care s-ar potrivi ca amintire a respectivului. ,,Fazele" imaginate nefiind, în niciun caz, legate de experienţele privitorului.
Sau poate trişa...şi unii o fac bine.

Comentarii