people versus people blog. ram's landing log

people versus people: Tot despre ea, de altul

Queer things said straight


Saturday, April 24, 2010

Tot despre ea, de altul

autoficţiune
(Johnny Manolescu, Derapaj, 2006)

Meseria mea mă scutea de griji. Aveam un post călduţ, de lector la Universitate, în care Statul investea anual o găleată de vopsea, cretă şi bani cît să-ţi dea iluzia că te-aşteaptă o pensie liniştită. Locul arăta ca-n filmele lui Tarantino. Pereţii erau plini de tălpi, uşile ciobite sau pătate de mucuri de ţigară. De closete nu te puteai apropia, ceva clipocea întotdeauna sub picioare, capacele şi mînerele fuseseră furate cu atenţie şi precizie. Flotoarele urcaseră în tavan; mînerele de jos dispăreau mereu. Rămăseseră doar lănţişoarele, dar cineva le luase şi pe ele, aşa că decanatul le înlocuise cu-o tijă strîmbă de fier, de care, dacă trăgeai, îţi sărea tot dispozitivul în cap. După ora 18, holurile se cufundau în beznă, iar la etajele superioare ieşiseră zvonuri despre cupluri de studenţi încercînd periodic soliditatea catedrelor şi despre exhibiţioniştii care, zice-se, te pîndeau lunea şi vinerea cu sexul înfierbîntat. Ziua, la parter, putea fi observată o pisică alb cu gri, traversînd din secretariat spre biroul decanului (secretarele spuneau că face treabă bună, pentru că mai prinde din şoareci), iar în amfiteatrul "Odobescu" rămînea un cerşetor peste noapte.

Excursia se termina abrupt, ca şi arhitectura clădirii. Din holul principal, imens, inutil, săreai ca într-o piscină, spre ieşire; o treaptă lipsea - dacă nu erai atent, îţi puteai rupe picioarele pe marmura postpaşoptistă. În colţul cu decanatul, studenţii se sprijineau de craniul de piatră al lui Eminescu. Striveau în fiecare an ţigările pe plăcile albe, sub privirea inertă a geniului; ochii îi sclipeau halucinaţi, montaţi greşit pe exterior, ca două mingi de golf. În partea opusă, mai mic, dar la fel de popular, trona Densusianu: scurtat sub gît, cu freza linsă, vizibil asemănător cu Hitler. Jos, la subsol, se mutaseră fochiştii şi îşi aduseseră şi familiile cu ei. Ajunseseră la a doua generaţie, le zăreai nepoţii dîndu-se cu tricicleta prin curtea interioară sau alergînd printre rufele scoase pe sîrmă la uscat.

An de an, studenţii năvăleau în cavoul ăsta gigantic de cărămidă şi tablă, eşuat în Piaţa Universităţii. Se împingeau în uşile batante, înguste, făcute parcă special pentru a te împiedica să intri (una dintre ele fusese imobilizată cu sfoară, pe dinăuntru), în timp ce portarii, braţ la braţ, blocau holul, zbierînd: "Legitimaţiiiile! Prezentaţi legitimaţiiiile!". Cîţi naivi nu-şi pierduseră tinereţile prin sălile mari şi întunecoase, în căutarea învăţăturii perfecte, cîţi nevinovaţi nu crezuseră că vor ajunge, la rîndul lor, în spatele catedrei, predînd enormităţile pe care ei înşişi fuseseră obligaţi să le-asculte şi să le înveţe pe de rost de la noi... Aproape că-mi venea să rîd. Mecanismul funcţiona impecabil: la capătul celor patru ani de "studiu", scoteam pe bandă rulantă vreo 200 de absolvenţi sastisiţi şi plafonaţi, îndopaţi cu nişte cursuri de pe vremea lui Chivu Stoica, pe care ni le debitau la examenul final ca şi cum ar fi fost ale lor. Scăpaţi din facultate, discipolii erau numiţi profesori în licee, unde îi pregăteau pe elevii care, luînd admiterea, ne deveneau studenţi, treceau prin acelaşi ritual şi sfîrşeau prin a ne repovesti, cu-aplomb şi candoare, propriile noastre bazaconii. Aşa se perpetua specia. Şi tot aşa ne pricopsiserăm cu cîteva zeci de pensionari conştiincioşi, fascinaţi de cursurile deschise: genul de bunici educaţi şi sfătoşi, oricînd pregătiţi să-ţi recite din Coşbuc. Oamenii se întorceau în facultate şi după 20-30 de ani de la absolvire, convinşi că fac ce trebuie. Pe unii îi mai găseai prin bibliotecă, uitaseră să copieze ceva.

Biblioteca arăta ca o catacombă. Hruba te îmbia mai degrabă la comemorări, decît la învăţătură. Cărţile se lipeau de pereţi, reci şi îmbălsămate. Majoritatea putrezeau prin cotloane şi adîncituri întunecoase, unde doar bibliotecarele cu vechime reuşeau să se descurce; cînd răsfoiai paginile, n-ar fi mirat pe nimeni să cadă oase din ele. Nu întîlneai nici un calculator prin preajmă. Titlurile se fereau de tine, le găseai de mînă la fişier, dacă nu şterpelise cineva fişierul cu totul. Sertarele mici de lemn, numerotate cu litere de la A la Z, fuseseră pînă la urmă prinse de perete cu tije groase de fier; mecanismele culisau atît cît să nu zici că nu merg. De regulă, nu se deschideau, aveai nevoie de răbdare şi-o mînă bună; dacă trăgeai brusc, plecai cu tot dulapul după tine. La cele de sus nu ajungeai, trebuia să te milogeşti la împrumut, să-ţi aducă o scăriţă. Odată forţate, sertarele se dovedeau fie pe jumătate goale, fie pline de nu puteai să strecori o unghie. Legată cu sîrmă de tijele metalice, literatura strîngea rîndurile. Rebreanu, Renard şi Russo zăceau în acelaşi catastif, presaţi ca o lalea uscată.
[...]
Uneori, apetitul filologic depăşea orice aşteptări. Studenţii fugeau acasă cu pagini întregi, tăiate fin, cu lama, ca Biblia lui Mitică Popescu în Lumini şi umbre. Definiţii, capitole de teorie, pasaje întregi de istorie literară erau decupate dintre coperţi, cu rîvnă şi spirit de disciplină. Unele cărţi deja nu se mai comandau, studenţii ştiau ce-i aşteaptă: Larousse-ul fusese făcut ferfeniţă, din Eco lipseau capitolele despre fabulă, iar prin Crohmălniceanu băgai pumnul şi-l scoteai pe partea cealaltă. Studioşi, tinerii ucenici literaţi xeroxau fasciculele, le ajutau să ajungă de la un an la altul, cu tot cu smîngăleli şi-adnotări, ca un roman haiducesc cu peripeţii: Budulea Taichii trona în Grozăveşti, poeziile lui Villon se găseau în "6 Martie", scena cu Nadina şi Petre Petre circula prin Regie, înţesată de sublinieri şi comentarii.



Sursa

1 comment: