diftongii monoftongi au caracter difonematic

Şi ăsta (i.e. titlul) a fost pus doar pentru că ieri l-am auzit de prea multe ori.


Încă mai am puseuri (like acum câteva secunde bateam cu degetele în taste ca la pian, pe ritmurile unei melodii care n-are niciun sunet de genul), ca atunci când eram mică. Aveam câte o melodie în cap (sau două suprapuse...oh, yeah...) şi imi tot imaginam ca începe (sau încep) să se audă şi departe de propria mea minte. Mai exact...la şcoală, pe stradă, în metrou, oriunde m-aş fi aflat şi erau şi alţi oameni. Brusc căpatam ,,daruri" precum capacitatea de a mă plia perfect pe ritm, de a executa diverse mişcari mai mult sau mai puţin spectaculoase sau de a levita (aşa, mai ,,zguduit").
Cam pe tiparul musicalurilor, cu câteva excepţii (one of them: being the only dancer or whatever that is).

Problema ar fi c-am rămas cu sechele. Dacă vedeţi pe cineva cu ghiozdan (da, încă, shut it!), cu ştampila facultăţii agătată de el şi coborând scarile ţopăind sau făcând niste mişcări deosebite de cele pe care le fac oamenii când merg (normal), I'm the one. Pe stradă, pe trotuar, o trecere, între 2 stâlpi, pe deasupra a 4 scări, între rulante, pe balustrade etc. (exceptând locurile cu muzică, în care oamenii, de obicei, se agită dansând). :D

Comentarii