Sunt într-un spital. Am dat de un atac ischemic tran-zi-tor. Sau el de mine. Cred că mai bine spus ar fi: doctorii au dat de el la mine. Noroc cu peticul de hârtie atârnat de pat, altfel aş fi stat mai bine de 8 ore în necunoştinţă până când ar fi apărut, în sfârşit, cineva care să mă anunţe de tristul incident. Bine, nu că atunci aş fi ştiut ce înseamnă (nici acum nu mi-e prea clar, cu toate că asistenta s-a străduit să îmi explice evitând jargonul medical). Am întrebat-o dacă a dat de cineva din cunoscuţii mei, mi-a răspuns că da, s-au strâns la uşă ca la moaşte. Două colege, o tipă înaltă, tunsă scurt de la care n-ar fi înţeles cine e şi cele două bucaţi de părinţi. Cică aşteptau să mă trezesc. Ai vrea să le spun să intre?
Am de gând să mai stau aşa, fără lume. Mi-am văzut ghiozdanul si haina aşezate pe un scaun, într-un colţ al camerei (ceva îmi spune că şansele ca astfel de lucruri- străine de un anumit spaţiu- să fie aşezate în preajma colţurilor sunt de mai bine de 80%).
Deci nu, nu vreau să intre nimeni acum. Îmi vreau caietul din ghiozdan. Vreau să-l deschid şi să văd ultimele chestii notate. Intuiesc că ar fi un curs de RP şi parcă simt o dorinţă ciudată să am dreptate. Am dat de o ultimă pagină cu scris atât de urât încăt chiar dacă sunt încă ameţită şi văd cam în ceaţă nu pot să am vreun dubiu că n-ar fi al meu.

Încă stau şi îmi aştept mentorul. Îmi bălăngăn picioarele spănzurate de masa elevilor de serviciu. Stau în faţa cancelariei liceului-închisoare şi aştept. E deja a doua oară când vin, în decursul a trei ore. Unii oameni nu-s făcuţi pentru organizare aşa cum nu toţi sunt făcuţi să conducă avioane. De ce ţin ei cu tot dinadinsul să ne paraşuteze deasupra deşertului de fiecare dată?
E superfluu să-mi mai notez dar o fac: iar am fost degeaba la facultate; este a nu ştiu câta oară când mă trezesc cu chef de a face cursuri şi ajung să fumeg în curtea interioară, după căutari asidue de săli si profi. Îmi schimb planurile şi traseul în funcţie de toanele altora şi mă plang cu fiecare ocazie. Ocaziile, am impresia, încep să se sature de mine. Dar asta e altă poveste.
Încep deja să îmi schiţez scenariul primei lecţii.
Lângă mine se aud, cor de lebede din Herăstrău (de ce de acolo? pentru că alea-s speciale, cântă toată ziua, nu doar când mor), colege aprinse în discuţii politico-meteorologico-financiaro-familiale. Pe lung: despre cât de chior e preşedintele, cât de urât e afară, cât de multe taxe sunt (incluzând zvonuri precum ,,taxa pe sex" şi clişee gen ,,taxa pe aer") şi nunţi. Mă plictiseşte toată treaba asta. Mă plictisesc oamenii simpli. Corecţie: mai simpli decât mine. :)
Nu-mi plac chestiile întrerupte brusc. I usually need time. Revin: mă privesc intrând în clasă, salutând, lăsând catalogul pe catedră cu un mic păcănit, prezentându-mă...