şoarecele ăsta n-are ce căuta în cutia mea craniana

tind să fiu nesinceră aici. când scriu şi vorbesc despre mine, despre ce îmi pare important (rareori se întâmplă să scape şi pe blog ceva de genul) o fac eliptic şi eclectic.
un şoarece cu stomacul plin de bunătăţi (satisfăcut, deci) n-ar trebui să se mai agite. ar trebui să se aşeze tacticos, cu burta în sus sau pe labuţe sau cum îi mai place lui şi s-aştepte să mi se deschidă mandibula.
dar se fâţâie încă, fără stare şi fără chiţăieli.
mă gândeşte la multe lucruri, el. de exemplu, acum e ceva cu ,,n-are niciun rost ce spui". acum la ,,eşti o persoană profund imorală"...
acum eşti bucuroasă: ai calculatorul la care tot sperai de ceva vreme, ai prieteni care îţi scriu şi-ţi fac ziua faină, dai de oameni care se bucură să te vadă, care te bucură văzându-i, ai încă de scris 2 licenţe dar nimeni nu te spânzură pentru lentoarea cu care te mişti, ea e în tine şi cu tine şi ai tot felul de reacţii chimice care coincid cu prezenţa sa.
şoarecul mă scrie, însă, într-un ton grav (noroc că până ajung să mă scriu, la rându-mi, îşi mai pierde din putere).
şobolan prost! dacă eram răcită chiar ai fi avut ce să scrii.
ai fi scris la fel.

Comentarii

  1. Nasol cu soarecii astia, mi-e ca or sa ne roada pe dinauntru. Eu zic sa pastram insa simbioza.Am si eu unu care incearca inca de dimineata sa iasa pe undeva prin tampla dreapta. Pana acum o jumatatea de ora a iesit pe gura sub forma de reprosuri si alte tampenii, produse ale nervilor. Ba mai bine imi vine sa ma rod singura (atitudine autodistructiva azi)

    RăspundețiȘtergere
  2. nu te roade ca n-o sa mai ai soarece happy dupa aia. ;;)

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu