Luate mot à mot, cele două părţi se exclud. Dar când visezi noaptea ca zi, vezi aurora boreală pe fereastra înghesuită de la bucătărie şi apoi te zgâieşti la ploaia de meteoriţi, la clădirile care se prăbuşesc ca nucile din pomi şi la oamenii care fug dintr-un incendiu în altul, poţi spune că nu sună (ca atunci când ai scris-o prima oară) paradoxal.
Şi aştepţi să-ţi înceapă ziua. Povesteşti visul (comun, până la urmă) celor care au timp să te-asculte - deja a trecut o parte din ce-a început. Te lamentezi penibil din cauza a ceva ce ştii că poţi face, că ai fi avut timp, dar că ţi-a fost prea lene să faci (ba ai mai şi găsit motive pe care le-ai mascat în principii pentru lipsa ta de interes). Te-apucă o stare de greaţă densă ca ceaţa la care te uiţi de minute bune şi te gândeşti la mai toate lucrurile pe care le împrăştie, în zilele bune, gândul că mai e puţin şi vă vedeţi.
Dacă poţi reformula şi explica o anumită idee (sau ceva asemănător) înseamnă că şi înţelegi.
Asta merge, cred, doar la şcoală. Dacă rămâi cu impresia că înţelegi, dar nu te poţi comporta în consecinţă, ori ai ajuns la suprasaturaţie ori n-ai niciun resort de tipul conştiinţei (yeah, minţile oamenilor care ştiu multe vor zice că habar n-am ce e cu conceptul ăsta şi îl folosesc prost. îmi asum).
(Da, cu toţii retrăim şi-avem impresia că asta ,,se-ntâmplă" doar cu momentele aiurea. ,,Dezavantajele" de a conversa cu altcineva decât cu propria persoană, concomitent cu spoirea paginii de pe blog)
Cică revin.
Discuţia între mine şi tine (vânători de iubite, feriţi-vă! nu, nu e vorba de ea), îngheţând lipite de soul rebel, trăgând un şir de ţigări şi vorbind despre importanţa lăsatului. Lăsatului în multe privinţe. Tu, cu casa ta (la care majoritatea visează, de altfel), cu grădiniţa în care să cultivi ce-o fi şi cu copiii pe care îi vei biciui dacă pun gura pe vreo ţigară.
Eu, cu impresia de inutilitate (pe care am decis că n-are rost să o cuantific verbal, atâta timp cât nu poate fi, oricum, cuantificată decât din prostie).
hai săăăă...hai săăă---facem ceva necircular, neprostesc în concepţia nimănui. Şi când reuşim, să o lăsăm baltă. Nu ca ar fi ceva nemaipomenit, dar ar fi primul plan dus la capăt.
Şi aştepţi să-ţi înceapă ziua. Povesteşti visul (comun, până la urmă) celor care au timp să te-asculte - deja a trecut o parte din ce-a început. Te lamentezi penibil din cauza a ceva ce ştii că poţi face, că ai fi avut timp, dar că ţi-a fost prea lene să faci (ba ai mai şi găsit motive pe care le-ai mascat în principii pentru lipsa ta de interes). Te-apucă o stare de greaţă densă ca ceaţa la care te uiţi de minute bune şi te gândeşti la mai toate lucrurile pe care le împrăştie, în zilele bune, gândul că mai e puţin şi vă vedeţi.
Dacă poţi reformula şi explica o anumită idee (sau ceva asemănător) înseamnă că şi înţelegi.
Asta merge, cred, doar la şcoală. Dacă rămâi cu impresia că înţelegi, dar nu te poţi comporta în consecinţă, ori ai ajuns la suprasaturaţie ori n-ai niciun resort de tipul conştiinţei (yeah, minţile oamenilor care ştiu multe vor zice că habar n-am ce e cu conceptul ăsta şi îl folosesc prost. îmi asum).
(Da, cu toţii retrăim şi-avem impresia că asta ,,se-ntâmplă" doar cu momentele aiurea. ,,Dezavantajele" de a conversa cu altcineva decât cu propria persoană, concomitent cu spoirea paginii de pe blog)
Cică revin.
Discuţia între mine şi tine (vânători de iubite, feriţi-vă! nu, nu e vorba de ea), îngheţând lipite de soul rebel, trăgând un şir de ţigări şi vorbind despre importanţa lăsatului. Lăsatului în multe privinţe. Tu, cu casa ta (la care majoritatea visează, de altfel), cu grădiniţa în care să cultivi ce-o fi şi cu copiii pe care îi vei biciui dacă pun gura pe vreo ţigară.
Eu, cu impresia de inutilitate (pe care am decis că n-are rost să o cuantific verbal, atâta timp cât nu poate fi, oricum, cuantificată decât din prostie).
hai săăăă...hai săăă---facem ceva necircular, neprostesc în concepţia nimănui. Şi când reuşim, să o lăsăm baltă. Nu ca ar fi ceva nemaipomenit, dar ar fi primul plan dus la capăt.
Mmm, e misto ideea, dar trebuie sa atac premisa:) Pai ziua care începe cu sfârsitul lumii nu e ceva circular în sine? Poate ca pâna la urma ziua care NU se termina (sau care se termina cu NIMIC) este ceva necircular si neprostesc, obiectiv vorbind. Plus ca, în cazul în care nu se întâmpla nimic, asa cum se si întâmpla, o putem lasa balta. Caci ce este mai usor de lasat balta decât nimicul? Si uite, planul dus la capat, si paradoxul desfasurat frumos ca un covor dintr-ala trans-spatialo-temporal ondulat de care vorbeste dom' Hawking.
RăspundețiȘtergereUmm.. continua sa visezi:)
Salut! :)
RăspundețiȘtergereWell...n-am urmarit sa argumentez ceva, deci nu am luat in calcul ca as avea vreo premisa. In schimb, iti pot raspunde ca la partea cu ziua si sfarsitul nu vad nicio circularitate ci un paradox (contradictia dintre sfarsitul lumii si ziua de dupa el care, in alte conditii decat cea a visului, n-ar avea sens).
Iar treaba cu planul...acolo era deja vorba de altceva. Chiar imi incepusem ziua (se terminase visul) si ma lamentam.
Thanks for stopping by! ;)
PS: Voi continua sa visez, fara indoiala, dar nu stiu cat imi voi mai aminti (faptul ca am reusit sa-mi amintesc ce era mai sus e o exceptie).