Socialitatea omului

Încercare de interpretare fenomenologică a istoriei

(Fragment din ,,În genul...Unui tânăr profesor sau unui student de la Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti")

"Simţământul temporalităţii abstracte raportat la spaţialitatea ideală cheamă şi necesită o relaţie cu caracter cauzal între, pe de o parte, potenţialitatea spirituală şi, de alta, principiul individuaţiei. E vorba aci de o prioritate logică şi ontologică, în care apare ca un fapt de experienţă unitatea unicentrată a unor grupuri substanţial diferite. Dar apriorismul gnoseologic trece dincolo de exclusivitatea Eului vital. omul abstract se comportă principal ascetic.

Dar cine zice specificitatea zice particularităţi incomunicabile. Constată, cu alte cuvinte, o entelehnie primitivă în orice fiinţă supusă acţiunii regulatrice a forţelor vitale. Mai mult, ab initio şi esenţial, ethosul spiritului presupune societatea.

Omul făptuieşte acte apriori sociale. Aceasta este o evidenţă apriorică cu bază intuitivă. Şi nu se poate trage de aici concluzia nonexistenţei ocazionale a unei fiinţe veritabile susceptibilă de a deveni obiectul unor acte emoţionale, deoarece ar rezulta neadmisibilitatea unităţii în sens obiectiv al unor eterogeneităţi radicale, ceea ce nu se poate. Dar semenul factic cunoaşte o discrepanţă de acelaşi fel! Autorii care se opresc aci uită însă evidenţa fenomenologică. Ea revelează înrudirea ontologică a fiinţelor. Ce rezultă? Din centrul eului se deschide o perspectivă, ce are ca bază o intuiţie primară ducând la o înţelegere spontană."

(Nicolae Steinhardt, sub pseudonimul Antisthius: "În genul ... tinerilor", volum parodic - 1934)