Ieri am râs. M-a scormonit ceva deep down si apoi iar am râs. Am încercat să adorm, am mai râs o vreme, m-am mai gândit. Irelevant.
Mi-am amintit de ce am râs prima dată. De o magistra-scriitoare care îşi confundă (între ele) studentele arogante, cu goluri de lectură şi poetese at the same time, reeditând episoade penibile (mai ales pentru ea, aş zice) în faţa unor oameni care poate nu ţineau morţiş să fie introduşi pe coridorul întunecat al frustrărilor ei.
De la Aida Hancer, cu drag:
Malpraxis la cina de taină
ca să fii sfânt mănânci zilnic pâine cu var
zilnic pereții casei te absorb
ca pe un aer închis
pentru ca gura să nu-ți bată câmpii
îi pui un zeu
ca pe o cârpă boțită
din care să muști la durere
să nu-ți înghiți limba
singura haină cu adevărat transparentă
singura pătură care nu te apără
de frig și de moarte
ca să nu se împrăștie sângele tău
îl strecori prin pâine
îl așezi la masă cu tine
îi vorbești de la egal la egal ca dali
eu îți vorbesc de jos
aici purtăm ca pe niște chivote
capetele pictorilor nebuni
aici se poartă la gât
ochii lor ficși
și toate bijuteriile mele sar în degete
când aud poezii
și toți zeii se spânzură morți de poftă
după vinul de la masa poeților
și totuși ei beau la masa de operație
ei mestecă zațul cu bisturiul
scot în cele din urmă inima
unul se împiedică plângând în perfuzii
apoi se urcă în carul mare mahmuri
și-o duc de la tine
Comentarii
Trimiteți un comentariu